Din cand in cand, printre povestirile mele din calatorii, mai strecor si cate o prajitura facuta in casa.
Asa s-a intamplat intr-o duminica dimineata cand, mi-am adus aminte de un desert extrem de simplu si rapid, dar foarte delicios, pe care mama ni-l facea atunci cand eram mici: Salam de biscuiti!
Cu o pofta nebuna de dulce, inca de la prima ora am plecat cu mezina la cumparaturi (si ea mare amatoare de Salam de biscuiti ca al bunicii 😛 ), incercand sa imi reamintesc putinele ingrediente de care aveam nevoie pentru un astfel de desert.
Salam de biscuiti
Ingrediente:
– 900 g biscuiti simpli Petit Beurre (3 pachete x 300 g, de la RoStar) sau populari varsati (daca mai gasiti asa ceva)
– 300 g unt (desi proportia pe care mi-o aminteam era de 1 pachet de unt la 1 kg de biscuiti, noi suntem fani crema din belsug, asa ca am modificat un pic cantitatea de unt)
– 200 – 250 g zahar pudra (dupa gust, in functie de cat de dulce va place sa fie desertul vostru)
– 5 linguri de cacao neagra (de la Dr. Oetker)
– 250 g nuci maruntite (sau rahat taiat cubulete mici sau stafide inmuiate in alcool, pentru cine le prefera pe acestea)
– 6 fiole de esenta de rom (le recomand pe cele de la RUF Backaroma deoarece, in ultimul timp, cele de la Dr. Oetker mi s-au parut mai putin aromate)
– 1 pahar de lapte (la temperatura camerei)
Alte lucruri necesare:
– 2 celofane sau folie de plastic pentru impachetat salamul de biscuiti
– putin zahar sau razatura de nuca de cocos pentru decor
Mod de preparare:
1. Intr-un vas mare, se maruntesc biscuitii in bucati de 1-2 cm.
2. Separat se taie nuca in bucati mici, care se adauga peste biscuiti.
3. Cu ajutorul mixerului, se bate bine untul (incalzit in prealabil in cuptorul cu microunde, pentru a-l aduce la temperatura camerei).
4. Se incorporeaza in unt zaharul si cacaoa si se adauga la sfarsit esenta de rom.
5. Se toarna laptele peste biscuiti, pentru a-i inmuia un pic.
6. Se adauga apoi compozitia de unt peste biscuiti si se amesteca bine. Sa nu va speriati daca vi se va parea ca nu e crema suficienta, pentru ca e vorba doar de o iluzie optica! 😉
Impachetarea salamului de biscuiti:
1. Se intinde bine o bucata de 50 cm de celofan sau folie de plastic.
2. Se presara pe ea (cu generozitate) zahar tos sau razatura de nuca de cocos.
3. Se ia cate un pumn din compozitia salamului (care se strange foarte bine in maini), apoi se aseaza pe mijlocul foliei de celofan sau plastic.
4. Se repeta operatia, pana se obtine un baton cu o lungine de 30-40 cm si un diametru de 7-8 cm.
5. Se rostogoleste batonul pe folie, infasurandu-se bine cu ea (inclusiv la capete).
6. Se preseaza cu ambele maini batonul, pana simtiti ca a iesit tot aerul din interiorul compozitiei, iar acesta a capatat o forma rotunda (asemanatoare cu un salam).
7. Se da la rece pentru cel putin 2-3 ore si se serveste taiat in felii cu o grosime de 1,5 -2 cm.
POFTA BUNA!
Dupa cum o sa vedeti, Salamul de biscuiti este un desert nu numai simplu de preparat, dar si foarte spornic. Daca noua, doamnelor, obisnuite cu bucatareala, ni se pare floare la ureche, credeti-ma ca nici domnii sau copiii nostri pasionati de bucatarie nu ar intampina vreo problema la capitolul asta.
Mie mi-a adus aminte de COPILARIE… 😛
Voi ce amintiri aveti legate de Salamul de biscuiti?
16 Comentarii
Probabil cel mai popular desert al copilăriei !
Când eram copil îl adoram pur si simplu! Nu ca acum nu mi-ar plăcea : )
La mulți ani tuturor copiilor mici si mari sau… foarte mari !
Mulțumim Alinuța pentru recomandare si -ti doresc sa te bucuri de aceasta zi minunata împreună cu fetele tale. Sa fiți sănătoase , fericite si cel mai important este sa dăruiți si sa primiți deopotrivă atenția si afecțiunea lor ! 🙂
La mulți ani ! @A.
Multumesc mult, Adrian! Chiar am profitat din plin de aceasta zi frumoasa alaturi de fete!!! 😛
Multe bucurii si satisfactii sufletesti si din partea frumoasei tale d-re!
Sa fiti sanatosi si fericiti!!!
Pe vremuri, din ce imi amintesc, nu era un desert la`ndemana oricui. Si nu ma refer la faptul ca mamele noastre nu ar fi fost gospodine maiastre, ci la faptul ca, parte din ingrediente, le gaseai mai greu. Pentru lapte, unt si zahar trebuia sa te scoli de la ora 5 dimineata si sa te incolonezi la o coada relativ mare. Coada era model romanesc (marca inregistrata), pe trei randuri, astfel ca, in apropierea tejghelei, se crea o mica busculada (mai striga unu` din spate … cate unul/una, … sa ajunga la toata lumea !) dar asta tine de farmecul cozilor de alta data. Produsele se dadeau proportional cu numarul membrilor de familie la coada statatori. Daca erai singur vanzatoarea taia pachetul de unt in jumatate (cu tot cu ambalaj) si trebuia sa`l pastrezi … pentru ca de abia a doua zi adunai cantitaea necesara pentru un salam de biscuiti gospodaresc, de ajuns pentru toate gurile din dotarea famelionului. Pentru a evita deshidratarea organismului … untul si laptele erau bogate in apa chioara … ceea ce facea prelucrarea mai dificila. Pentru a evita coada trebuia sa procuri produsele prin sistemul „pe sub mana” (asta numai daca aveai sansa sa fi o persoana de care vanzatoarea sa aiba nevoie, cadru medical, cadru didactic, militian sau securist … etc, creca securistii primeau salamul gata preparat). Nu imi amintesc de fulgii de cocos, e posibil ca pe vremea aceea sa nu se fi inventat. Esenta de rom, in schimb, era din belsug. Cam tot ce gaseai atunci era esenta, esenta de carne, esenta de portocale, esenta de esenta … etc. Cu biscuitii nu era o problema, erau de toate felurile, adica intregi sau rupti in bucatele de la manipularea sacilor (ultima categorie era mai lesne de prelucrat pentru salam).
Cacaoa era in functie de noroc (din aia buna sau, din aceea nashpa, chinezeasca, cu zahar de`al lor in ea)… dar, nu erau dificultati in ceea ce priveste folia de plastic (denumita rudimentar punga) si frigiderele Fram, mari, albe si rezistente … ca BMW-urile de azi.
Bon apetit !
Sa nu uit, la vremea aceea, nici numitul doftor Oetker nu primise viza de sedere in Romania.
Apropo de viza…m-ai pus pe ganduri… 😀
Stiu ca aveam ceva „pile” pe la Aprozar, dar oare cum reuseau ai mei sa faca rost de toate ingredientele astea???
Cred ca e cazul sa le fac o vizita, ca sa mai discutam si despre astfel de lucruri…
Ca de obicei, foarte plastica descrierea ta…
Mi-ai adus aminte de vremurile cand ne duceam la coada cu toata familia, pentru un amarat pui de Crevedia. 🙁
In Bucuresti, lucrurile stateau un pic mai bine decat in restul tarii, asa ca pe la noi mai scapa si cate un pachet intreg de unt, iar laptele din reteta era inlocuit de un sirop cu zahar (preparat pe foc).
Ce de amintiri!!! 😛
Nici eu cred ca nu pot desemna salamul de biscuiti ca desert al copilariei. Mama nu facea asa ceva, iar sotie mi-am luat mult mai tarziu asa ca la mine salamul de biscuiti e mai mult unul din deserturile preferate ale prezentului.
Mama mea a fost si este „specialista” in facut de salata boeuf, sarmalute, ciorba de burta, dar mai ales PRAJITURI (in fiecare week-end ne facea cate una). 😛 Eu pe ea am mostenit-o la capitolul asta 😉 , desi sarmale nu fac, pentru ca nu i-as putea egala niciodata maiestria (fetele mele nu mananca DECAT sarmalele facute de ea)!!!
Pentru mine si sora mea, COPILARIA a insemnat toata perioada cat am stat acasa, pana sa ne casatorim, asa ca probabil ca din cauza asta amintirile noastre sunt asa de…puternice. 😀
Cat despre salamul de biscuiti, hai sa ma fac de ras si sa va marturisesc ca a fost prima oara cand l-am preparat (in calitate de mamica), eu preferand prajiturile ceva mai elaborate (nu ma intreba, ca nici eu nu stiu de ce, ca la ele muncesc muuuult mai mult).
Pe noi – me&brother – bunica ne`a rasfatat cu specialitati dintr-un vest incert si controversat. Chestii sofisticate, cu multe oua, creme, mac, nuca … samd. Avea un caiet mare, vechi, cu coperti cartonate. Pe fiecare pagina era cate o reteta, pictata cu penita, pedant, cu scris caligrafic, elegant aplecat spre dreapta. Literele mari din capul randului erau perle vintage, dirijori pentru intreaga simfonie de gusturi redata scriptic. Caietul acela ramane o piatra de referinta in memoria personala a gusturilor si mirosurilor.
Aaaaa, inseamna ca voi chiar ca ati fost rasfatati la capitolul asta! 😉
Ador prajturile din Ardeal!!!
Iar caietul acela cu retete, ar fi fost bun sa devina piesa de muzeu, caci in zilele noastre, nu am mai auzit sa existe asa ceva… Norocosilor! 😛
Fiecare zona are „gustul” ei propriu. Pe o harta imaginara a gusturilor, suprapusa virtual peste cea geografica, vei identifica acrul si saratul in Moldova; mergand spre vest vei simti o indulcire temperata la trecerea in Bucovina, iar „dulcele cel mai dulce” te va lovi in Transilvania unde coexista pasnic retete traditionale: unguresti, sasesti si romanesti. Nu mai spun ca peisajul este completat de fusion-uri intre acestea pentru ca, de ce sa nu recunoastem, fantezia culinara a vesticilor nu are limite.
Un loc ce apare distinct pe harta este Dobrogea in care dulcele este atat de izbitor (gratie retetelor cu iz oriental) incat iti inclesteaza mastoizii la prima intalnire cu sarailia sau baclavaua. Nu mai spun de retetele slave, numai bune sa fereasca stomacul de eroziunea tariilor.
Desi nu ma pot lauda cu veleitati de cofetar-patiser-bucatar emisiunile culinare prezentate de Radu Anton Roman (rest in peace !) au constituit intotdeauna momente de placuta vizionare. Este unul din putinii care au demonstrat ca istoria nu se reduce la domnitori si batalii …. ci are gust, culoare si miros.
Daaaa…si mie imi placea sa ii urmaresc emisiunile!
Si am fost atat de pasionata de ele, incat i-am cumparat si cartea. 😉
Ai mare dreptate aici!
Mi-ai starnit un dor nebun de o calatorie culinara prin tara…
Cel mai bun desert al copilariei ! Sa iti traiasca fetele dragi ! La multi ani !
Multumim muuuult, Ionut!!! Sa fim sanatosi cu toti!!! 🙂
Salamul de biscuiti din copilăria mea nu avea cacao. Nucile erau puse bucati măricele, astfel încât la taiere gustul lor era intr adevar deosebit.
Si mie imi plac mult nucile tot taiate in bucati mai maricele (cum, de altfel, se poate observa si din poza). 😉