Mereu iesita din tipare, iata ca nici de data aceasta nu am sa fac vreo exceptie… 😛 Prin urmare, m-am hotarat sa-mi incep Trip Review-ul experientelor noastre din superba Coasta Amalfitana, cu povestiri din ultima zi petrecuta acolo, respectiv cea de intoarcere acasa. A fost una de pomina, pe care ar fi fost si pacat sa o pastrez numai pentru mine, la cate invataminte putem trage din ea! 😉

Coasta Amalfitana a fost una din destinatiile aflate pe primele locuri in lista dorintelor mele – „once in a life time”!!! Imi doream fff tare sa ajung acolo si iata ca, dupa ani de asteptari, saptamana trecuta visul meu a devenit realitate.

Amalfi Town
Amalfi Town

Am petrecut 3 zile (pline) superbe intr-un loc pe care, pe buna dreptate, l-am putea denumi A Little Piece Of Heaven. Chiar daca trairile si emotiile de care am avut parte acolo au fost la superlativ, iata ca a sosit si momentul in care a trebuit sa ne luam „La revedere!” de la acea minunatie si sa ne indreptam pasii spre casa.

Ziua a debutat in forta cu tunete si fulgere care ne-au trezit inca de la 5 dimineata. Ploaia a fost singurul lucru de care ne-a fost teama pe tot parcursul sejurului nostru, mai ales ca toate previziunile meteo ne aratau ca in doua din cele 4 zile, probabilitatea de ploaie se situa undeva intre 20 si 80 %. Dar uite ca CINEVA acolo sus a fost de partea noastra si ne-a lasat sa ne bucuram de frumusetile Coastei, pastrand doar pentru ziua plecarii ruperea de nori. Si cand am afirmat asta, nu facut nici-o exagerare, rasaritul de soare fiind acoperit brusc de o perdea de nori si de o ploaie torentiala cu descarcari electrice atat de puternice, incat am ramas fara curent pentru mai bine de o ora. 🙂

Furtuna pe Coasta Amalfitana
Furtuna pe Coasta Amalfitana

Dupa ce am servit micul dejun, am decis sa ne facem bagajele si sa pornim deja spre Aeroportul Capodichino. Desi initial ne gandeam ca vom avea timp suficient sa dam o raita si prin Napoli sau sa mai facem o plimbare prin Amalfi (orasul cel mai apropiat de locul unde eram cazati), pe principiul „socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ”, am plecat in graba spre locul de returnare a masinii inchiriate de la Avis Rent-a-Car.

Cu cat ne apropiam de Napoli, cu atat ploaia devenea mai puternica, pana am ajuns sa nu mai vedeam la 5m in fata. Daca mai punem la socoteala si blocajul din trafic de dinainte de autostrada A3 si faptul ca am ratat intrarea spre Parcarea centrelor de inchiriere masini de la Aeroport, fiind nevoiti apoi sa facem un ocol de 3,5 km (reintrand pe autostrada, apoi prin oras si intr-un final acolo unde trebuia sa ajungem), ne-am felicitat ca nu am mai zabovit cine stie pe unde! Aviz amatorilor! 😉

Ploaie torentiala in drum spre Napoli
Ploaie torentiala in drum spre Napoli

Returnarea masinii nu a durat mai mult de 3-4 min, dupa care ne-am indreptat spre statia Shuttle Bus-ului care urma sa ne duca la aeroport. Desi erau doua microbuze stationate, ghinionul a fost ca exact in fata noastra sa se completeze numarul de pasageri si sa fim nevoiti sa asteptam minute bune pana cand acestea s-au intors sa ne ia de acolo.

Am ajuns in aeroport cu aproape o ora inaintea imbarcarii… Ne-am pus pe asteptat, aruncand din cand un cand cate un ochi pe panourile unde urma sa se afiseze numarul biroului de Check-In: 13! Recunosc ca, intr-o fractiune de secunda, mi-a trecut prin minte gandul: „De ce tocmai 13? Hmmm….” 😀

Am coborat si, cand am ajuns in dreptul biroului respectiv, am gasit deja o coada stufoasa, formata pe mai multe randuri, pana in dreptul dungii negre care delimita spatiul de asteptare de culoar. Ce sa va spun… ca intr-un sfert de  ora nu am avansat nici macar 10 cm? Am inceput sa il urmaresc pe individul de la ghiseu… Era dintr-o cu totul alta poveste, miscandu-se in reluare: statea, te studia din cap pana in picioare, abia tasta la calculator, vorbea la telefon. Daca era vreun „cascat” care-si depasise numarul de bagaje pentru care platise sau numarul de kg admise, iesea de la ghiseu si il conducea pana la locul unde putea sa isi plateasca excedentul (departe de raza noastra vizuala). Imi zic atunci: „Buuuun, deci d-asta era numarul 13!” 😉

La un moment dat, se mai deschide un ghiseu. Tipic romanesc, in loc sa ne impartim intre cele doua in ordinea sosirii, ma uit siderata cum toata coada formata in spatele nostru a rupt-o la fuga catre noul ghiseu, asa ca ajunsesem din nou ultimii… 😀 Mai mult de atat: daca cineva putea sa mai fure fiecare cate un cm, doi, trei, zece din rand sau sa se strecoare in fata cuiva neatent, era MARE REALIZARE, simtindu-se mandri de noua isprava. Toata „distractia” a durat mai bine de o ora, privind cu nostalgie catre celalat rand, unde lucrurile se desfasurau absolut normal.

Reusim intr-un final sa ne lasam bagajul de cala si ne indreptam spre zona unde se efectua Controlul de Securitate. Toate bune si frumoase, dar pana acolo trebuia sa trecem de scanerul de bilete de avion. In stilul caracteristic zilei, nici aici nu am fost lipsiti de surprize, ramanand blocati in spatele unui individ caruia aparatul nu vroia sa ii scaneze codul de bare de pe telefonul mobil si pace! Omul tot facea incercari dupa incercari, ecranul telefonului i se innegrea, iar el nu isi dadea seama de asta. Partenera sa, care reusise sa treaca de scaner, striga disperata ca sunt impreuna si ca ea nu pleaca mai departe fara el. Show in toata regula! 😛

Aeroportul din Napoli
Aeroportul din Napoli

Am reusit intr-un final sa trecem si de acest hop, precum si de Controlul de Securitate, am mai cumparat „in goana calului” cateva suveniruri din Duty Free-ul aeroportului si, avand in vedere ca poarta de imbarcare (B15) era tocmai la Capatul Terminalului, abia am reusit sa ajungem acolo in timp. In difuzoare se tot auzea un apel cu un nume cu rezonanta italieneasca, dar recunosc ca nu i-am acordat atentie atunci.

Desi inca nu incepuse imbarcarea, coada era deja formata! Cred ca noi, romanii, am facut o pasiune din statul la cozi!!! 😀 Eu nu am sa inteleg niciodata care e rostul statului in picioare, pe minim 2-3 randuri, cu zeci de minute inainte de ora decolarii, cand este atat de confortabil si elegant sa astepti cuminte pe un scaun, pana la momentul potrivit. Ironia sortii a facut ca dupa trecerea de poarta imbarcarii, toata lumea sa astepte minute in sir intr-un holisor venirea shuttle bus-ului de transfer la avion. Deci nimeni nu pleca nicaieri de acolo, dar cu toate astea….. 😛

Urcam in autobuz! Dar nici acesta nu se misca de pe loc, datorita unor intarziati care inca nu se prezentasera la poarta de imbarcare. Pana la urma reusim sa ajungem in avion, exact la ora la care ar fi trebuit sa decolam.

Imbarcare Napoli
Imbarcare Napoli

Sa va mai povestesc cum persoane care aveau locuri rezervate in fata avionului s-au asezat la rand la scara din spatele avionului, reusind cu greu sa razbata si deranjand pe toata lumea de pe culoar pana au ajuns unde trebuie? Dar asta a fost nimic fata de ceea ce urma sa se intample… 🙂  Ne ocupam locurile, pregatindu-ne de zbor!

Nici n-apuc bine sa-mi prind centura, caci atentia mi-a fost captata de agitatia „doamnei” din fata mea, o femeie trecuta de 45 de ani: „Undi-îs punjili di vomitat? De ce nu îi niciuna aişi? Mie mi’i rău pi drum şi am nevoi’ di punji! Ia chemî o dom’şoară să mi-aducî câtiva!” Initial nu am inteles ce se intampla si chiar ma pregateam sa ii ofer punga mea. Tot ceea ce a urmat insa dupa acest moment m-a lamurit asupra situatiei… „Stai că le-am găsât! Doamnii…. şe mişi sânt!!! Mi’i nu-mi ajung!” M-am gandit ca probabil e la primul/primele ei zbor/uri si asa se manifesta emotiile. Doar ca toata aceasta agitatie era doar pentru ca atrage atentia, ca a inceput sa scormoneasca toate buzunarele scaunelor din fata, adunand toate pungile de acolo, dupa care s-a angajat intr-o conversatie interminabila, atat cu vecina de scaun, cat si cu cei din fata. Nu stiu daca se cunosteau sau nu, cert este doamnele mergeau la… Barlad!

Mi-am vazut de ale mele in continuare, asteptand ca stewardesele sa inchida usa avionului… lucru care intarzia sa se intample.

Rasfoind revistele
Rasfoind revistele

La un moment dat, vedem ca vine un al 3-lea shuttle bus, cu cele 5 persoane intarziate, dintre care o femeie care s-a asezat exact in spatele nostru. Doar ce si-a ocupat locul de la geam, ca a si deschis telefonul si s-a pus pe vorbit!!! Asa am aflat ca numele care tot era strigat in sala de asteptare era al ei, nume pe care ea nu si l-a recunoscut decat atunci cand a fost identificata la poarta de imbarcare. Ideea era ca in bagajul de cala avea o jucarie de 23 kg (OMG!!!!), iar acesta a fost dat jos din avion. Tuturor celor „n” persoane cu care a vorbit mai bine de o ora la telefon, le-a spus aceeasi poveste si a injurat si iar a povestit si iar a injurat, de mi se facuse lehamite de atata vorbarie (inclusiv cand avionul se deplasa spre pista).

Spectacolul nu s-a terminat aici!!! Unul din barbatii care intarziasera, s-a dus la stewardese sa le spuna ca si-a uitat telefonul in autobuz. Au urmat alte minute de asteptari, timp in care cineva de la sol a urcat in avion sa ne confirme ca in autobuz nu s-a mai gasit nimic.

Desi eram toti, nu intelegeam de ce usa avionul tot nu se inchidea. La un moment dat, am fost anuntati de catre o stewardeza ca mai erau asteptate niste documente de la sol. A sosit si cearceaful cu instructiuni (sau ce-or fi fost acelea), au inchis usa avionului, toata lumea (inclusiv stewardesele) asteptand decolarea. Si am asteptat… si iar am asteptat… insa avionul nu dadea semne de plecare!

Stationare in Aeroportul din Napoli
Stationare in Aeroportul din Napoli

Atunci ne-a vorbit comandantul aeronavei, care si-a cerut scuze pentru intarziere si care s-a plans ca italienii se misca foarte incet si inca nu au decuplat scara de imbarcare. Au urmat, bineinteles, alte minute de asteptari… Clar, aceasta nu era ziua noastra norocoasa 😀 , iar discutiile interminabile ale doamnelor din fata noastra, precum si convorbirile telefonice disperate ale intarziatei din spatele nostru se transformasera intr-un adevarat supliciu!!! 🙁

Avionul s-a pus in miscare… „Slava Domnului, plecam!!!
Dupa o portiune in care a fost „in marsarier” si inscrierea lui pe directia capatului pistei se opreste din nou.
Asteapta probabil permisiunea de decolare!” mi-am zis.

Dar uite ca n-a fost sa fie asa! Dupa alte 10 minute de asteptari, desi avionul s-a pus in miscare din nou, el nu a facut asta decat pentru a reveni la pozitia de imbarcare. Capitanul ne-a vorbit din nou, explicandu-ne ca atata neprofesionalism nu a mai intalnit niciodata: la bord ii aparea o eroare care ii indica faptul ca italienii uitasera o usa deschisa la cala, lucru care trebuia remediat de urgenta, pentru a nu avea probleme cu depresurizarea avionului!!! (O M G !!!)

Moaaaaa… Atat i-a trebuit! 😀

Si-au pus romancele noastre mainile in sold si au inceput sa urle ca din gura de sarpe:

Aşa ni trebuii, că m-am luat dupe matuşa să merg cu Vizul!!! Cin-o mai merji vreodată cu Vizul vostru!!! Cea mai proastă companii! Ruşiniiii!!! Perd ‘otobuzul di Barlad! Șini imi mai dă mii acum banii pi bileti! O sa vă dăm in judecată, dom’şoară!!!

Se uitau italienii la ele ca la circ!!! Pai cine (Doamne iarta-ma!) le-o fi pus sa-si rezerve bilete de autobuz la o ora distanta dupa aterizare. E adevarat, avionul zboara rapid, dar o marja de siguranta de 2-3 ore tot trebuie sa ne luam cand facem astfel de legaturi. Mi-era mie rusine de vociferarile lor, mai ales ca Wizz-ul chiar nu a avut nici-o vina in toata situatia asta, ajungand in Napoli fara intarziere. Dar cel mai tare m-a durut faptul ca acele doamne, la varsta lor, nu constientizau faptul ca ERA MULT MAI IMPORTANT CA NOI SA AJUNGEM IN SIGURANTA LA DESTINATIE, fara a avea probleme de depresurizare a avionului, decat faptul ca au pierdut ele 13 eur, cat costa un bilet de autobuz Bucuresti – Barlad. Jenant, trist, dar mai ales tragic ca multi dintre romani nu se vor schimba niciodata, indiferent de tara in care muncesc.

Zburand peste Italia
Zburand peste Italia

Comandantul a mai facut si alte precizari, dar cine putea sa mai auda ceva in vacarmul acela de nedescris? Ba mai mult, unul dintre pasageri a venit in fata avionul si a urlat la sefa de cabina, ca lui sa i se explice clar ce se intampla si care este situatia, ca nu a putut intelege nimic din ceea ce a spus pilotul intr-o „engleza foarte proasta”. De fapt, nu engleza comandantului era problema (care, sa fim seriosi, era fff ok), ci lipsa de educatie a unora, care nu inteleg ca in avion nu suntem in rata de Cuca Macaii sau de Vaslui, ci trebuie sa ne comportam dupa un anumit tipic, pentru ca lucrurile sa fie in regula si sa ajungem cu bine la destinatie.

Vorbitul la telefon in timpul rularii pe pista, iesirea la toaleta in timpul urcarii la altitudinea de croaziera (desi semnul de mentinere a centurii cuplate este inca aprins), mutarea pe locurile libere mai confortabile (si mai scumpe, bineinteles) sunt doar cateva din proastele obiceiuri ale compatriotilor nostri, pe care nu le-am vazut la nici-un strain langa care am calatorit vreodata.

Uitasem de toate: de teama mea de zborul cu avionul, de emotiile pe care le simteam cu putere in stomac inaintea imbarcarii, de vremea urata de afara, de facut poze, ba chiar si de gravitatea problemei tehnice despre care tocmai aflasem. Spectacolul de toata jena la care asistam m-a tinut „in priza” pe toata durata celor 75 de minute de intarziere pe care a avut-o pana la urma zborul! Capitanul s-a tinut de cuvant si ne-a dus acasa ca vantul si ca gandul, pe un alt culoar de zbor (si cred eu ca si la o alta altitudine), intr-o ora si 35 de minute ajungand la Otopeni, fara nici-un fel de alte probleme!

In apropiere de Bucuresti
In apropiere de Bucuresti

Dupa aterizare, aflandu-ma pe culoar pentru a iesi din avion, nu am avut cum sa nu observ cocina lasata in urma de catre pasagerii din fata (randurile 3, 4, 5): servetele aruncate pe jos, biscuiti striviti, revistele Wizz sfasiate in bucati mici. Regret ca am avut ambele maini ocupate, pentru ca tare mi-ar fi placut sa reusesc sa fac o poza mizeriei lasata in urma de unii dintre compatriotii nostri. Oare in ce secol vom reusi sa ne mai civilizam si noi? Oare cand o sa intelegem ca gunoiul nostru trebuie sa il luam cu noi si sa il aruncam acolo unde-i este locul si nu sa lasam totul in urma de parca ar fi trecut vandalii pe acolo???

Dezamagirea mea a fost crunta! Coincidenta a facut ca ieri sa citesc un articol scris pe aceeasi tema, doar ca intr-un stil mult mai haios. Vorba prietenei mele Larisa: „Cred ca e un scenariu devenit clasic, daca nu tot atunci parti din el sigur. Radem, radem dar de fapt e de plans…

Am iesit din aeroport si ne-am dus sa ne ridicam masina din parcarea unde o lasasem. Din pacate, in ziua plecarii nu am mai gasit nici-un loc liber in parcarile aeroportului pe termen lung, asa ca am fost nevoiti sa o lasam intr-un privata, aflata la cateva sute de metri distanta de Terminal. Nu mare ne-a fost surpriza cand am observat ca acolo nu era nici tipenie de om, iar masina noastra se afla dincolo de o poarta electrica, in curtea unei vile. Sotul meu a reusit sa gaseasca o alee ocolitoare si sa-si recupereze masina, intreaga si nevatamata. 🙂

Am plecat in tromba, bucurandu-ne ca am ajuns in tara si ca este atata liniste in jur. Calatoria noastra de la Napoli spre casa, plina de peripetii cap-coada, nu cred ca o vom putea uita asa de usor… 😛
Abia astept insa sa va povestesc despre cum a fost plimbarea pe Coasta Amalfitana cu masina inchiriata! 

So…stay tuned! 😉